Sa zicem ca, de la editorialul trecut si pana acum, cineva ar fi definit fermele mici si mijlocii. Valeriu Tabara spunea ca astea sunt fermele care au intre 20 si 200 de hectare. In bruxelleza se zice ca o ferma de semisubzistenta are cel putin 8 UDE. O Unitate de Dimensiune Economica (UDE) este egala cu 1.200 euro pe an. Fermele noastre mici si mijlocii ar avea afaceri intre 12.000 si 120.000 de euro pe an.
(La Forumul agricol al PSD, Victor Halmajan a tradus fermele in lefuri romanesti. Ferma de subzistenta ar echivala cu salariul minim pe economie - 570 de lei pe luna. Ferma de semisubzistenta ar echivala cu un salariu mediu - vreo 1.200 lei pe luna. Ajunsi la realitatea acestor venituri, ma intreb daca tinerii intre 20 si 45 de ani, care traiesc in satele noastre, mai sunt sau nu interesati sa-si bata capul cu o ferma. In mentalitatea multora, cel care se apuca de munca isi cumpara un Jeep dupa o luna, pana in toamna isi face o vila, iar in primavara iese din pamant cu casele copiilor. Suntem egali, asa ca daca are Culita Tarata, eu de ce sa nu am!?!)
Revenim la ferma de semisubzistenta, formulare care, spuneam, ne strepezeste gura. Cu veniturile dintr-o ferma minimala, de 1.200 de lei pe luna, o familie supravietuieste, mai ales ca viata la tara este mai ieftina decat viata la oras. Dar multi dintre conationalii nostri gandesc ca pentru asa de putini bani, nu se merita!
Nu-i mai putin adevarat ca propaganda politica ii asmute pe agricultori impotriva comerciantilor, pe care ii numeste intremediari, samsari, speculanti etc. Acestia il insala - spun politicienii - pe agricultor: cumpara ieftin si vand scump. Or, de 5.000 de ani, de cand fenicienii au inventat moneda, au aparut comerciantii. Mult prea multi agricultori sunt de parere ca negustorii ar trebui scosi in afara legii. Or, in lume, agricultorul vinde cu un leu, angrosistul - cu 2 lei, iar detailistul cu 3 lei. Fiecare are meseria lui, are munca lui care trebuie platita.
Exista si o forma simplificata/primitiva de comert, in care agricultorul vinde el insusi. Atunci, castiga toti banii. Dar face, ca sa zic asa, doua norme. Agricultorul poate vinde, de exemplu, direct din ferma, eventual un magazin, la poarta. Sau are in oras un loc special amenajat - de el ori de primarie - unde sa vanda. In Franta, de exemplu, unii fermieri au inchiriate locuri de vanzare unde vin in anumite zile, la anumite ore. Dar cea mai mare parte a timpului, fermierul o petrece in ferma, unde produce.
Pentru astfel de practici comerciale, ar trebui ca primaria sa amenajeze pietele; administratorul pietei (si politia!) ar trebui sa nu-i lase pe unii sa ocupe toate tarabele; legiuitorul sa legifereze drastic cine are si cine nu are dreptul la carnet de producator; edilii marilor orase sa nu ia spaga de la cei care construiesc supermarketuri. (Supermarketurile sunt, in Europa, doar la marginea oraselor, nu in centru, ca la noi!)
Dar, cel mai adesea, fermierul vinde produsele unei cooperative, al carei membru este. Sistemul nu a prins la noi, si s-a dat vina pe cuvantul cooperativa. O prostie!
G. OSTROVEANU
