Dintre ministrii agriculturii cu nume uitat, un batut de soarta a fost si P. Nemoianu. El a detinut portofoliul doar patru luni, din 24 aprilie pana in 24 august 1944. N- a fost arestat imediat, dar a avut domiciliu fortat la ferma Parlita, pe malul Argesului, ferma tinuta in arenda de Ministerul Agriculturii si Domeniilor, langa Bucuresti. In linistea dintre zidurile de beton ale unui conac saracacios, ministrul de o vara a apucat sa scrie o carte, nu atat de memorii, cat mai ales de ideologie agricola.
Omul se tragea din familie de agricultori din Banat, suficient de instariti. Fara sa faca politica (n-a fost nici macar legionar, la moda in acea vreme), a ocupat, in mai multe randuri, functia de subsecretar de stat pentru zootehnie. Cartea are titlu de strigat: Libertate taranilor. Si subtitlu: O vara - ministru.
Autorul apara agricultura taraneasca, ca reazim principal al politicii agrare in viitor. Este un naiv care se lupta cu marii proprietari, grupati in Uniunea Sindicatelor Agricole. Sigur, e greu de inteles astazi, dupa 50 de ani de aplatizare morala sub comunisti, ca oamenii de la noi puteau sa aiba, in acei ani, principii de viata pe care sa le respecte. In 1940, Nemoianu isi prezentase demisia sa din functia de subsecretar de stat pentru ca avea alte opinii decat ale ministrului sau. El acuza Uniunea Sindicatelor Agricole, organizatie controlata de marii proprietari, ca sustine o ofensiva propagandistica de ponegrire pemanenta a taranimii, numind-o lenesa, indolenta, refractara.
Unii dintre fruntasii politici ai vremii spuneau despre Nemoianu ca ar fi "comunist". Dar a venit vremea judecarii ?burghezo-mosierimii?. Iar comunistii adevarati n-au avut mila de cel care a fost, o vara, ministru al agriculturii. L-au dus la Canal.
Privind din perspectiva istorica, sa observam ca acestui aparator romantic al taranimii ii urmeaza, la cateva luni (6 martie 1945) un asa-zis "taran autentic", Romulus Zaroni, omul de casa al lui Petru Groza, amandoi in slujba bolsevicilor veniti din Rusia. Doi ani mai tarziu, a inceput cea mai mare tragedie a taranimii: colectivizarea. Cu exterminarea fizica a chiaburilor, floarea satului romanesc. Si a mijlocasilor.
De atunci pana astazi, nici un ministru al agriculturii nu s-a mai gandit la tarani...
Toti au avut alte sarcini de partid.