Lucian Buzdugan

Fiecare fermier ar trebui sa aiba un camp de testare, dimensionat in functie de marimea fermei. Fermierul poate astfel sa studieze, in conditiile locale, proprii, cum se manifesta soiurile si hibrizii pusi la dispozitie de marii producatori de genetica. Este singura modalitate certa de luare a unor decizii corecte, care sa asigure valorificarea cheltuielilor facute cu genetica, ori cu alte elemente de tehnologie.
Noi, in Insula Mare a Brailei, am dezvoltat un camp de testare care functioneaza an de an. Am ajuns sa testam 359 soiuri si hibrizi, 252 pesticide, 119 ingrasaminte chimice si foliare, 31 regulatori de crestere si biostimulatori. Studiem chiar tehnologii combinate, respectiv factori in complex.

De exemplu, am studiat fertirigarea, in complex cu regulatori de crestere.
Deci, tot ce primim de la firmele producatoare de genetica, de inputuri, incercam la inceput pe suprafete mici, de 500-1.000 mp. Si tot ce rezulta valoros din aceste testari, extindem in testare pe 2-10 ha. Numai dupa ce ne convingem ca produsele sau tehnologiile respective ocupa locurile 2-3, acestea sunt destinate utilizarii si le extindem in cultura mare.

Pentru aceste campuri experimentale, avem angajat un inginer care se ocupa de experimentele ?in micro?. In plus, in fiecare ferma, fermierii au cate un camp experimental, in care se testeaza soiurile si hibrizii la cel putin 2-3 culturi. Unii chiar testeaza pana la 10 soiuri si hibrizi de rapita, 10 de porumb, cativa de floarea-soarelui.

Toate aceste testari ne ajuta foarte mult in luarea deciziilor. De exemplu, anul trecut am organizat primele testari pentru rapita, pe care tocmai le-am incheiat. Recent, am avut prima intalnire cu specialistii pe aceasta tema, pentru a decide sortimentul pe care il vom utiliza in anul agricol 2011/2012.

In total, la cele 55.000 ha pe care le lucram in Insula, avem 60 ha campuri de testare, unde experimentam la scara mica. Pe alte 1.000 ha, experimentam la scara macro.
In opinia mea, fiecare ferma, indiferent de marime, trebuie sa-si organizeze campuri de testare. Chiar si fermele mici, de 100-200 hectare, isi pot face astfel de testari pentru cel putin 2-3 soiuri, spre a determina care dintre ele se preteaza cel mai bine conditiilor locale, care este mai rezistent la seceta sau la alti factori climatici adversi, care este mai productiv etc.

Sigur, fiecare firma furnizoare isi face reclama produselor proprii si spune ca ele sunt cele mai bune. Dar nu cred ca exista inginer agronom care sa nu fie interesat sa verifice in conditiile proprii. Pentru ca, indiferent de soiul de grau - ca sa dau un exemplu -, fie ca este Dropia, Dor, Alex etc., pretul este acelasi. Dar, daca se obtine o diferenta de numai cateva kg/ha, la nivelul fermei inseamna foarte mult. Sa nu uitam ca genetica este cea mai rentabila, cea mai ieftina investitie. Cu aceleasi costuri se pot obtine diferente substantiale de profit.

Parteneriatul public-privat dintre statiunile de cercetare si firmele care pot sa investeasca

In promovarea soiurilor si a hibrizilor performanti, a tehnologiilor moderne, rolul primordial ar trebui sa-l aiba cercetarea agricola, unitatile specializate. In momentul de fata, cercetarea romaneasca nu face acest lucru, din motivele binecunoscute, legate de legislatie, organizare, finantare. Chiar si de management. Multe unitati de cercetare au fost practic distruse, nu mai functioneaza.
Solutia de revigorare a acestui sector este, dupa parerea mea, partene-
riatul public-privat. In sensul ca, fiecare unitate de cercetare ar fi normal sa intre in parteneriat cu o firma puternica, in masura sa investeasca. Practic, res-
pectiva firma sa preia terenul statiunii, pe baza unui contract de parteneriat, dar sa fie obligata sa angajeze cel putin 10 cercetatori si sa lucreze pe baza unui plan tematic primit de la ASAS. Este o modalitate certa de redresare a sectorului de cercetare.
In aceste conditii, sectorul de cercetare isi va putea indeplini si atributiile de extensie, de promovare a rezultatelor experimentale, a progresului tehnic.