Practicarea agriculturii ecologice (II)
Am prezentat faptul ca zonele montane si colinare mai greu accesibile si mecanizabile, cu substrat bazic (calcaros) sunt dintre cele mai potrivite pentru practicarea agriculturii ecologice. Aici are prioritate cresterea bovinelor si ovinelor.


Ba, chiar aceasta activitate devine obligatorie pentru valorificarea intinselor suprafete de pajisti naturale cat si pentru producerea mai ieftina a fertilizantilor organici (gunoi, compost, purin etc.) indispensabili acestui gen de agricultura.
Evident, produsele ecologice sunt mai scumpe decat cele realizate pe cai mai intensive, cu ingrasaminte chimice.
Pentru a fi competitive, produsele ecologice animaliere trebuie sa se realizeze cu un minim de cheltuieli pentru furaje, care detin o pondere insemnata din totalul cheltuielilor. Salvarea noastra in acest caz o constituie pajistile naturale, bine gospodarite, care ne asigura cea mai ieftina resursa de furaje pentru animalele ierbivore, oricate alte idei avem si solutii ne-am stradui sa gasim.

Toate tarile cu zootehnie dezvoltata intretin si valorifica la maximum productia pajistilor naturale, dupa care isi pun problema producerii furajelor pe terenurile arabile pe care firesc se produc prioritar cereale, plante tehnice etc. Logica acestei gandiri simple isi are sorgintea in practicarea indelungata a cresterii animalelor in sistemul concurential, in care pretul de cost este judecatorul suprem al eficientei.
Produsele animaliere ecologice, din start mai scumpe decat cele conventionale, trebuie realizate cu cele mai ieftine furaje. Acestea se gasesc pe pasunile naturale, pascute direct cu animalele in perioada de vegetatie si fanul produs pe pajistile naturale cu un minim de lucrari si materiale din afara, care ar mari costurile.
Pentru asta, pajistile trebuie sa aiba un covor ierbos cu o compozitie floristica alcatuita din specii valoroase furajere si un nivel de productie adecvat. Atingerea acestor deziderate se face cu o munca asidua, an de an, decenii intregi, cu respectarea tuturor regulilor de ingrijire, intretinere si valorificare, specifice gospodaririi rationale a pajistilor.

Suntem placut surprinsi de verdele, uniformitatea, densitatea si productia pajistilor din vestul Europei, dar putini stiu ca aici pajistile sunt tratate ca orice alta cultura agricola, chiar mai mult. Aici nu exista hectar de pajiste care sa nu fie macar o data pe an grapat, fertilizat, curatit si ingrijit cu alte lucrari de intretinere. Sunt cu cele mai avansate sisteme de pasunat rational sau cosit la epoca optima.
In plus, fondul pastoral are dotari specifice pentru ambientul animal si uman, ca si pentru valorificarea produselor animaliere (drumuri de acces, alimentari cu apa, energie electrica, adaposturi pentru conditii climatice extreme, sisteme de colectare si administrare a dejectiilor, umbrare formate din arbori izolati, palcuri sau aliniamente forestiere, garduri fixe si electrice pentru pasunat, centre de procesare a laptelui si a carnii, puncte pentru asistenta zooveterinara si multe altele.

Promovarea si extinderea culturilor de leguminoase perene si anuale
Alaturi de fertilizantii organici produsi de animale, resturile vegetale si ingrasamintele "verzi", plantele fixatoare de azot atmosferic au un rol esential in practicarea agriculturii ecologice. Sunt binecunoscute cantitatile de azot lasate in sol de leguminoase, care sunt apoi valorificate esalonat de culturile in sine si in continuare de cele postmergatoare lor. Din leguminoasele perene, cele mai importante sunt:
- lucerna, regina plantelor de nutret, ce se cultiva pe soluri profunde, fertile, cu apa freatica la peste 3 m adancime in zone mai calde, secetoase sau in regim irigat;
- trifoiul rosu, care prefera soluri fertile, usor acide din zone mai umede;
- ghizdeiul, care ocupa solurile mai sarace, acide pana la bazice, din toate zonele, avand si o buna rezistenta la seceta;
- sparceta, care reuseste cel mai bine pe soluri erodate cu substrat calcaros din zonele mai calde, secetoase;
- trifoiul hibrid ce rezista in zonele mai umede si reci;
-trifoiul alb, care este raspandit in toate zonele cu umiditate si lumina asigurata, in regim de pasune mai ales.
- In cadrul unui asolament in arabil, leguminoasele perene pot ocupa 20-33 % datorita fenomenului de "oboseala" a solului care nu permite revenirea lor pe acelasi loc, decat dupa 3-5 ani, in functie de specie si durata culturii respective.
Leguminoasele perene insirate mai inainte se cultiva adesea in amestec cu gramineele perene, asa cum au fost prezentate in anii 2009 - 2010 la rubrica patrimoniul pastoral din prezenta revista.
Leguminoasele anuale:
- mazarea furajera si mazarichile cultivabile pe toate tipurile de sol, in climat de la uscat si cald la umed si rece, in amestec cu o cereala paioasa, pentru alcatuirea borceagurilor;
- mazarea pentru boabe, pe soluri cu fertilitate mijlocie spre buna, din toate zonele climatice;
- soia pentru boabe, pe soluri neutre mai fertile in zone mai calde, cu umiditate asigurata, adesea irigate;
- bobul, pe soluri mai acide din climatul umed si rece;
- trifoiul persan, incarnat si alexandrin, in zone mai calde si umede si alte culturi fixatoare de azot atmosferic, cu continut de proteine ridicat.

Din cele prezentate, rezulta ca avem o paleta foarte larga de culturi care sa ne asigure furaje proteice ecologice de inalta calitate, concomitent cu producerea azotului biologic atat de necesar practicarii agriculturii ecologice. Totul este ca aceste culturi sa intalneasca si cele mai potrivite conditii de sol si climat, completate de o tehnologie de cultura adecvate si o valorificare corespunzatoare.

TEODOR MARUSCA