Pajistile temporare. Evolutia conceptiei asupra compozitiei amestecurilor

Pajistile semanate au trecut in Elvetia, ca si in alte tari, prin numeroase etape. Elementul care a variat in cea mai mare masura a fost intotdeauna numarul speciilor cuprinse in amestecul furajer.

La o privire generala asupra conceptiei care a stat la baza formarii amestecurilor, constatam tendinta de reducere a numarului de specii participante. Pe masura cunoasterii mai temeinice a biologiei si ecologiei speciilor de pajisti, precum si a perfectionarii metodelor de cultura si exploatare a pajistilor semanate, au fost scoase rand pe rand tot mai multe specii din lista initiala. Paralel cu aceasta, s-a redus si cantitatea de samanta folosita la hectar.

In anul 1894, Stebler si Schröeter recomandau amestecuri complexe, stabilind o lista de plante al caror numar se ridica la 33 specii. Mai tarziu, in 1913, Stebler si Volkart reduceau lista la 31 specii, bazandu-se pe ideea ca un amestec de ierburi pentru o pajiste semanata trebuie sa fie complex si sa imite pajistea naturala, considerata atunci ca formula ideala.
Mai tarziu, Caputa (1948, 1958) recomanda reducerea numarului de specii si diminuarea cantitatii de seminte folosite, la 25-28 kg/ha, in loc de 40-50 sau 60 kg/ha, cat indicau recomandarile mai vechi. Sensul de evolutie al conceptiei elvetienilor asupra amestecurilor furajere nu este izolat. In tarile vecine se emit idei si mai indraznete. In Anglia, dupa obtinerea soiurilor selectionate de ierburi perene, se recomanda inglobarea intr-un amestec a unui numar mic de specii, dar cu soiuri diferite, pentru a crea o mai buna continuitate in productia furajera a pajistilor. Aceasta idee este dezvoltata de francezi, care recomanda un singur soi de graminee asociata cu o leguminoasa.

In Elvetia, compozitia amestecurilor de ierburi pentru pajistile semanate a suferit o mare cotitura in 1955, cand pentru prima data au fost legiferate amestecurile standard. Pana la aceasta data, formarea amestecurilor era lasata pe seama comerciantilor de seminte, care lansau amestecuri denumite "comerciale" sau "gata facute". Cu prilejul unei anchete, s-a constatat ca asemenea amestecuri nu erau totdeauna facute conform cu cerintele ecologice ale speciilor componente, iar semintele, in multe cazuri, nu aveau o valoare culturala satisfacatoare.

Legea din 1955 a venit cu cateva precizari importante, dintre care citam:
- toate speciile reprezentand mai mult de 5% in amestec trebuie sa fie declarate si indicate pe eticheta sacilor;
- puritatea minima sa fie 80%;
- facultatea germinativa minima a semintelor din amestec sa fie 75 %.
In acelasi an, au fost recomandate si un numar de cca. 30 amestecuri standard. Amestecurile au fost elaborate de statiunile experimentale federale Changins-Lausanne si Oerlikon, cu colaborarea scolii politehnice federale superioare din Zürich si a Asociatiei pentru dezvoltarea culturilor furajere.
La baza formarii amestecurilor standard au stat urmatoarele criterii:
- modul de folosire (cosit, pasunat, mixt);
- durata (inclusiv anul insamantarii);
- solul si clima;
- altitudinea.
Legea de mai sus obliga casele de seminte sa vanda amestecuri standard. Daca totusi acestea din urma vor sa puna pe piata amestecuri noi, sunt obligate sa ceara in prealabil acordul unei statiuni federale de cercetari. In acest scop, casele de seminte trebuie sa declare, in fiecare an, unei statiuni competente, amestecurile pe care intentioneaza sa le vanda. Statiunea poate, in caz de necesitate, sa faca modificari. Legea a lasat insa taranilor posibilitatea ca, in anumite situatii, sa-si stabileasca singuri amestecul, caz in care, ei pot cumpara separat semintele pe care vor sa le puna in amestec.

Amestecurile standard au reprezentant o importanta etapa in viata pajistilor temporare. Ele au contribuit la imbunatatirea zonarii speciilor furajere de pajisti, precum si la alegerea acestora in functie de modul de folosire. Obligatia caselor de seminte de a inscrie speciile componente pe eticheta sacului a avut un rol propagandistic, contribuind la o mai buna cunoastere a acestora de catre fermieri.

In decursul anilor, amestecurile standard au suferit unele modificari. Ritmul rapid al cercetarilor in domeniu si volumul relativ mare de date stiintifice, precum si observatiile din practica au impus imbunatatirea lor la un timp destul de scurt de la aparitie, ajungandu-se ca, in numai 12 ani, sa fie revizuite de doua ori. Atat la prima modificare, din 1959, cat si la modificarea a doua, din 1967, s-a urmarit reducerea numarului speciilor componente si a cantitatii de seminte la hectar. Au fost scoase din amestec o serie de specii de mai mica importanta ca Cynosurus cristatus, Agrostis stolonifera, Festuca rubra. Din cauza puterii sale mari de concurenta, Dactylis glomerata a fost recomandata in cantitati mai mici. De asemenea, au fost retrase anumite amestecuri de ghizdei si ovascior, dar au fost largite cele cu trifoiul alb Ladino.
S-a renuntat la majoritatea amestecurilor de lunga durata pe baza constatarii ca acestea produc in general cantitati ridicate de furaj in cursul a doua - trei perioade de vegetatie, dupa care urmeaza o scadere de productie.
La pajistile de lunga durata, modul de exploatare si fertilizarea joaca un rol mai important decat compozitia initiala a amestecului.
In prezent, sunt in vigoare amestecurile standard recomandate in 1967 de statiunile federale de cercetari agricole Changins - Lausanne si Zürich - Oerlikon. Se asista la o evolutie importanta in domeniul ameliorarii pajistilor temporare.
In ultima vreme, s-au extins in productie numeroase soiuri de graminee perene, care poseda caractere bine determinate si care pretind o cultura zisa "de iarba", asa cum se face cu orice alta cultura agricola. Dezvoltarea mecanizarii recoltarii si raspandirea diferitelor sisteme de uscare impune adaptarea amestecurilor de ierburi la scopuri precise.
Sunt urmarite din ce in ce mai mult culturile care suporta regimul recoltarilor repetate sub acest aspect, prezentand interes amestecurile pe baza de soiuri de Lolium perenne. Adaugand la progresele tehnice inregistrate in sectorul ameliorarii pajistilor si rezultatele cele mai recente ale cercetarii stiintifice, privitoare la comportarea buna a unui numar mare de soiuri de graminee si leguminoase perene, nu este prea greu sa presupunem ca, in viitorul apropiat, rolul principal nu-l va mai juca specia ci soiul. Facand o trecere in revista a evolutiei amestecurilor furajere, constatam ca prima etapa a avut o durata lunga si a fost dominata de amestecurile complexe formate dintr-un numar ridicat de specii.

Dupa 1955, odata cu aparitia amestecurilor standard, s-a trecut la o noua treapta marcata de alegerea diferentiata a amestecului, in functie de conditiile pedoclimatice si a modului de folosire.

In anii 1962-1963 si-a facut loc tot mai mult ideea cultivarii amestecurilor simple, prin reducerea speciilor componente la 3-4. Aceasta etapa corespunde cu introducerea in cultura a soiurilor de graminee si leguminoase perene pentru pajisti temporare.
In sfarsit, ultima etapa a carei sfera de influenta este inca restransa la campurile experimentale, statiile pilot si in cazuri cu totul sporadice in unele gospodarii este aceea a culturilor individuale.

Elvetienii considera ca in cultura individuala (la cultura soiului de graminee participa in procent redus si o leguminoasa si invers, la cultura unui soi de leguminoasa participa in proportie mica o graminee) soiul da productiile cele mai ridicate si in acelasi timp se pun bine in evidenta caracterele de soi.