Profitul agricol nr 27
12 iulie 2017
Silvopastoralismul francez - despre alianta dintre padurar si cioban

Īn cadrul Reuniunii pastoralistilor eu­ro­peni de la Paris, una din cele mai interesante expuneri a fost cea prezentata de Hervé Gaymard, presedintele consiliului de administratie al Oficiului national fran­cez al padurilor, fost ministru al agriculturii.

Turmele īn padure, o veche istorie
De secole a existat si mai extinsa o disputa īntre padurari si ciobani, fiecare cu "dreptatea" lui.
In trecut, padurea era pascuta frecvent, dar, odata cu cresterea demografica, poienile naturale au devenit prea pretioase pentru a nu fi arate si cultivate, iar defrisarile au furnizat prea multe probleme pentru a fi pasunate.
Una din functiile padurii a fost si aceea de a furniza furaje. Padurea a fost pentru mult timp un spatiu cu multiple utilizari, mai ales pascutul bovinelor cu costuri reduse. Pastoralismul a facut obiectul a numeroase drepturi de folosinta asupra hranirii animalelor: pascutul speciilor domestice mari (cai, bovine, magari), pascutul animalelor mici, a porcilor? Anumite drepturi persista īn unele regiuni.
Ca accesoriu al pastoralismului, alte drepturi sunt legate de animalele domestice, ca acela denumit "soutrage" (strāngerea frunzelor de ferigi pentru asternutul animalelor).

Pentru īnceput, se impune limitarea accesului animalelor īn padure pentru a nu interfera īn regenerarea ei si a mentine cea de a doua functie a acestora: producerea de lemn.
Restrāngerea accesului īn padure a turmelor de animale a fost legiferata prin ordonante regale asupra Apelor si Padurilor. Utilizatorul trebuie sa solicite destinatiile cantoanelor aparate, adica partilor din padure apte pentru pascutul cu animalele.
Emiterea dreptului de folosinta face obiectul unei decizii scrise īn care sunt precizate cantoanele, drumurile de acces la acestea si numarul si speciile de animale acceptate pentru pasunat. Poate fi impus un marcaj specific.
Īn decursul istoriei, presiunea pastorala exercitata asupra cresterii demografice din Franta a devenit din ce īn ce mai puternica si determina o competitie acerba si tensiuni puternice cu padurarii, garantii luptei īmpotriva eroziunii si ai aprovizionarii cu lemn.

Padurarii si ciobanii au descoperit lent interesele comune
Intensitatea mare a pasunatului a fost una din principalele cauze ale transformarii. Padurea naturala nu este, īn general, o pasune buna. Cel mai simplu mijloc de ameliorare a fost favorizarea cresterii arbustilor. Stejarii care ofera un furaj de frunze excelent au fost transformati īn subarboret (paduri marunte). Adesea, taierile de furajare erau realizate īn asa maniera īncāt sa poata permite trecerea animalelor.

De asemenea, viata pastorala instalata īn padure va cauta sa favorizeze iarba. Padurea va trebui sa fie mai rara (slab umbrita) pentru a permite dezvoltarea covorului ierbos si arboretului. Īn zonele montane, ca īn cazul Jura, ciobanii au creat o zona de prepadure, pajiste sau de grupuri de arbori izolati, care mentin umiditatea pentru vegetatie si asigura umbra animalelor. Asadar, padurea a fost farāmitata pe īntinderi vaste. Se asigura de asemenea prezenta pajistilor prin dezvoltarea unor zone īmpadurite, arborii fiind taiati pāna la o īnaltime la care animalele nu pot ajunge. Evacuarile care se formeaza la nivelul sectiunii de taiere formeaza asa numitele arboreturi suspendate, care furnizeaza lemn pentru īncalzire. Numim acesti arbori "tetards". Acestia mai exista īnca īn Tara Bascilor.
Padurea are aici un rol dublu: furnizarea de iarba la sol si frunze pe ramuri.
Laricele se regaseste īn zona alpina, umbra sa transparenta oferind conditii bune de crestere pentru gazoane frumoase. Bradul, este, din contra, inamicul pascutului, solul capitonat cu ace īmpiedica cresterea ierburilor. Īn Ariege au fost ciobani care au produs transformarea padurilor de brad īn fagete.
Asadar, īn locul padurilor moarte sau a vegetatiei semilemnoase, ca cele de paducel, alunisuri, de ienupar si a rhododendronului se dezvolta si o serie de plante tinere.

Ciobanii sunt obligati sa incendieze aceste terenuri īmpadurite care afecteaza cresterea unor plante valoroase. Aceste incendieri sunt denumite eco-curatiri. Cea mai mare lupta pe care o duc ciobanii īmpotriva padurii este īn zona montana. Pentru restabilirea echilibrului īntre ierburile de vara si cele de iarna, locuitorii din zona montana se adreseaza padurilor. Uneori coboara īn altitudine limita lor superioara, alteori deschid poieni care formeaza etape īntre fondurile din vale si cele din zonele īnalte.
Actiunea ciobanului asupra fondului forestier se manifesta pretutindeni. Multe peisaje care pot parea naturale sunt peisaje de substitutie care au luat locul vechilor paduri.

Zona mediteraneana este cel mai bun exemplu datorita actiunii īndelungate a omului si a vulnerabilitatii padurilor sale. Desisul este o asociatie vegetala derivata din padurile de pluta-stejar; tufisul este o degradare a padurilor de stejar.

Odata cu cresterea demografica si dezvoltarea economica, padurile au scazut progresiv, pāna la mijlocul secolului al XIX-lea cānd au atins minimul. Aceasta diminuare a padurilor a evidentiat rolul lor esential de protectie a solurilor si de regularizare a regimului apelor. Īntr-adevar, padurea retine zapada īn zonele īnalte, īmpiedica alunecare si avalansele pe pantele īnclinate, īncetineste fuziunea si protejarea lor īmpotriva razelor solare, ele absorb o mare cantitate īn patura lor de zapada, de frunze si scurgerea apei din sol, le frāneaza si permite scurgerea acestora decāt picatura cu picatura.
Astfel, padurea contribuie la retinerea scurgerilor de apa spre mari si oceane. Dezastrele cauzate de marile inundatii ale rāurilor Loire si Rhone din secolul XIX, īn special cele din 1856 au fost la originea unei constientizari generale asupra rolului padurilor.

Legile din 1860 si 1864, urmate de cea din 1882 asupra reīmpaduririlor muntilor au fost cele care au lansat restaurarea zonelor montane de catre Oficiul national al padurilor.

Pe muntii gri, fara verdeata, si abandonati de animale, a aparut necesitatea amenajamentului silvopastoral.
Daca lupta īmpotriva eroziunii a facut recunoscute consideratiile forestiere, padurarii au luat la cunostinta despre aportul pastoralismului pentru mediu si economia locala.

Care este viitorul silvopastoralismului?
Dezbaterile recente cu privire la alimentatia animalelor, calitatea carnii consumate de om si conditiile īn care vietuiesc animalele ne fac sa consideram silvopastoralismul ca un raspuns calitativ.
Dezvoltarea etapelor teritoriale concentrate ofera un cadru privilegiat pentru construirea unei mai bune sinergii īntre activitatile pastorale si cele forestiere.
Oficiul national al padurilor este un partener activ important. Competenta si expertiza sa se exercita asupra terenurilor īmpadurite, dar si asupra zonelor naturale neīmpadurite, ca īn cazul pajistilor alpine si zonelor mlastinoase.

Abandonul pastoralismului īn unele regiuni are consecinte negative pentru colectivitati, deoarece favorizeaza aparitia si frecventa incendiilor. Exista numeroase tehnici de valorificare pastorala: amenajamente fructifere, crearea de piste pastorale, puncte de adapare? Reusita lor se realizeaza printr-o buna īntelegere si respect a regulilor sociale.
Sistemul nu poate fi durabil decāt daca raspunde exigentelor locale, atāt ciobanesti cāt si forestiere, si daca fiecare īsi atrage un interes.

Conservarea biodiversitatii īnseamna protejarea speciilor animale si vegetale cāt si a mediului īn care acestea vietuiesc. Exista si medii speciale, care necesita interventia omului pentru conservare. Este cazul pajistilor naturale, a zonelor umede - turbariile, ecosistemele de dune. Pastoralismul - pentru ca īn Franta nu mai exista erbivore salbatice mari (zimbru, tarpan, elan) - permite īntretinerea si restaurarea acestor spatii reduse la suprafete restrānse, care nu īsi pot asigura rezilienta.
Pentru mentinerea acestor medii, utilizarea pastoralismului este o solutie excelenta, necostisitoare si mai ecologica raportata la mijloacele mecanice.

Mai mult, aceasta poate da o utilitate īn mentinerea speciilor rustice (capra Rove, cai Pottok, oile Solognots...).
Este probabil o cale de reflectie de utilizare a padurilor īn viitor. Cānd populatia va depasi 7 miliarde de oameni, terenurile vor fi īmpartite īntre urbanizare, infrastructura, agricultura pentru alimentare, agricultura pentru biocarburanti etc.
Īn cele din urma, abordarea franceza din acest domeniu poate constitui un element de referinta important pentru tarile unde echilibrul silvopastoral are o importanta aparte (securitate alimentara si desertificare).
Fata de cele prezentate, avem putine comentarii de facut. Pe cānd si la noi acest mod constructiv de gāndire pentru aplanarea conflictelor īntre cei care valorifica pajistile cu animale si cei care exploateaza padurile!?

Citeste si: