Profitul agricol nr. 43
15 noiembrie 2017
Silvopastoralismul francez - despre alianta dintre padurar si cioban

În cadrul Reuniunii pastoralistilor eu­ro­peni de la Paris, una din cele mai interesante expuneri a fost cea prezentata de Hervé Gaymard, presedintele consiliului de administratie al Oficiului national fran­cez al padurilor, fost ministru al agriculturii.

Turmele în padure, o veche istorie
De secole a existat si mai extinsa o disputa între padurari si ciobani, fiecare cu "dreptatea" lui.
In trecut, padurea era pascuta frecvent, dar, odata cu cresterea demografica, poienile naturale au devenit prea pretioase pentru a nu fi arate si cultivate, iar defrisarile au furnizat prea multe probleme pentru a fi pasunate.
Una din functiile padurii a fost si aceea de a furniza furaje. Padurea a fost pentru mult timp un spatiu cu multiple utilizari, mai ales pascutul bovinelor cu costuri reduse. Pastoralismul a facut obiectul a numeroase drepturi de folosinta asupra hranirii animalelor: pascutul speciilor domestice mari (cai, bovine, magari), pascutul animalelor mici, a porcilor? Anumite drepturi persista în unele regiuni.
Ca accesoriu al pastoralismului, alte drepturi sunt legate de animalele domestice, ca acela denumit "soutrage" (strângerea frunzelor de ferigi pentru asternutul animalelor).

Pentru început, se impune limitarea accesului animalelor în padure pentru a nu interfera în regenerarea ei si a mentine cea de a doua functie a acestora: producerea de lemn.
Restrângerea accesului în padure a turmelor de animale a fost legiferata prin ordonante regale asupra Apelor si Padurilor. Utilizatorul trebuie sa solicite destinatiile cantoanelor aparate, adica partilor din padure apte pentru pascutul cu animalele.
Emiterea dreptului de folosinta face obiectul unei decizii scrise în care sunt precizate cantoanele, drumurile de acces la acestea si numarul si speciile de animale acceptate pentru pasunat. Poate fi impus un marcaj specific.
În decursul istoriei, presiunea pastorala exercitata asupra cresterii demografice din Franta a devenit din ce în ce mai puternica si determina o competitie acerba si tensiuni puternice cu padurarii, garantii luptei împotriva eroziunii si ai aprovizionarii cu lemn.

Padurarii si ciobanii au descoperit lent interesele comune
Intensitatea mare a pasunatului a fost una din principalele cauze ale transformarii. Padurea naturala nu este, în general, o pasune buna. Cel mai simplu mijloc de ameliorare a fost favorizarea cresterii arbustilor. Stejarii care ofera un furaj de frunze excelent au fost transformati în subarboret (paduri marunte). Adesea, taierile de furajare erau realizate în asa maniera încât sa poata permite trecerea animalelor.

De asemenea, viata pastorala instalata în padure va cauta sa favorizeze iarba. Padurea va trebui sa fie mai rara (slab umbrita) pentru a permite dezvoltarea covorului ierbos si arboretului. În zonele montane, ca în cazul Jura, ciobanii au creat o zona de prepadure, pajiste sau de grupuri de arbori izolati, care mentin umiditatea pentru vegetatie si asigura umbra animalelor. Asadar, padurea a fost farâmitata pe întinderi vaste. Se asigura de asemenea prezenta pajistilor prin dezvoltarea unor zone împadurite, arborii fiind taiati pâna la o înaltime la care animalele nu pot ajunge. Evacuarile care se formeaza la nivelul sectiunii de taiere formeaza asa numitele arboreturi suspendate, care furnizeaza lemn pentru încalzire. Numim acesti arbori "tetards". Acestia mai exista înca în Tara Bascilor.
Padurea are aici un rol dublu: furnizarea de iarba la sol si frunze pe ramuri.
Laricele se regaseste în zona alpina, umbra sa transparenta oferind conditii bune de crestere pentru gazoane frumoase. Bradul, este, din contra, inamicul pascutului, solul capitonat cu ace împiedica cresterea ierburilor. În Ariege au fost ciobani care au produs transformarea padurilor de brad în fagete.
Asadar, în locul padurilor moarte sau a vegetatiei semilemnoase, ca cele de paducel, alunisuri, de ienupar si a rhododendronului se dezvolta si o serie de plante tinere.

Ciobanii sunt obligati sa incendieze aceste terenuri împadurite care afecteaza cresterea unor plante valoroase. Aceste incendieri sunt denumite eco-curatiri. Cea mai mare lupta pe care o duc ciobanii împotriva padurii este în zona montana. Pentru restabilirea echilibrului între ierburile de vara si cele de iarna, locuitorii din zona montana se adreseaza padurilor. Uneori coboara în altitudine limita lor superioara, alteori deschid poieni care formeaza etape între fondurile din vale si cele din zonele înalte.
Actiunea ciobanului asupra fondului forestier se manifesta pretutindeni. Multe peisaje care pot parea naturale sunt peisaje de substitutie care au luat locul vechilor paduri.

Zona mediteraneana este cel mai bun exemplu datorita actiunii îndelungate a omului si a vulnerabilitatii padurilor sale. Desisul este o asociatie vegetala derivata din padurile de pluta-stejar; tufisul este o degradare a padurilor de stejar.

Odata cu cresterea demografica si dezvoltarea economica, padurile au scazut progresiv, pâna la mijlocul secolului al XIX-lea când au atins minimul. Aceasta diminuare a padurilor a evidentiat rolul lor esential de protectie a solurilor si de regularizare a regimului apelor. Într-adevar, padurea retine zapada în zonele înalte, împiedica alunecare si avalansele pe pantele înclinate, încetineste fuziunea si protejarea lor împotriva razelor solare, ele absorb o mare cantitate în patura lor de zapada, de frunze si scurgerea apei din sol, le frâneaza si permite scurgerea acestora decât picatura cu picatura.
Astfel, padurea contribuie la retinerea scurgerilor de apa spre mari si oceane. Dezastrele cauzate de marile inundatii ale râurilor Loire si Rhone din secolul XIX, în special cele din 1856 au fost la originea unei constientizari generale asupra rolului padurilor.

Legile din 1860 si 1864, urmate de cea din 1882 asupra reîmpaduririlor muntilor au fost cele care au lansat restaurarea zonelor montane de catre Oficiul national al padurilor.

Pe muntii gri, fara verdeata, si abandonati de animale, a aparut necesitatea amenajamentului silvopastoral.
Daca lupta împotriva eroziunii a facut recunoscute consideratiile forestiere, padurarii au luat la cunostinta despre aportul pastoralismului pentru mediu si economia locala.

Care este viitorul silvopastoralismului?
Dezbaterile recente cu privire la alimentatia animalelor, calitatea carnii consumate de om si conditiile în care vietuiesc animalele ne fac sa consideram silvopastoralismul ca un raspuns calitativ.
Dezvoltarea etapelor teritoriale concentrate ofera un cadru privilegiat pentru construirea unei mai bune sinergii între activitatile pastorale si cele forestiere.
Oficiul national al padurilor este un partener activ important. Competenta si expertiza sa se exercita asupra terenurilor împadurite, dar si asupra zonelor naturale neîmpadurite, ca în cazul pajistilor alpine si zonelor mlastinoase.

Abandonul pastoralismului în unele regiuni are consecinte negative pentru colectivitati, deoarece favorizeaza aparitia si frecventa incendiilor. Exista numeroase tehnici de valorificare pastorala: amenajamente fructifere, crearea de piste pastorale, puncte de adapare? Reusita lor se realizeaza printr-o buna întelegere si respect a regulilor sociale.
Sistemul nu poate fi durabil decât daca raspunde exigentelor locale, atât ciobanesti cât si forestiere, si daca fiecare îsi atrage un interes.

Conservarea biodiversitatii înseamna protejarea speciilor animale si vegetale cât si a mediului în care acestea vietuiesc. Exista si medii speciale, care necesita interventia omului pentru conservare. Este cazul pajistilor naturale, a zonelor umede - turbariile, ecosistemele de dune. Pastoralismul - pentru ca în Franta nu mai exista erbivore salbatice mari (zimbru, tarpan, elan) - permite întretinerea si restaurarea acestor spatii reduse la suprafete restrânse, care nu îsi pot asigura rezilienta.
Pentru mentinerea acestor medii, utilizarea pastoralismului este o solutie excelenta, necostisitoare si mai ecologica raportata la mijloacele mecanice.

Mai mult, aceasta poate da o utilitate în mentinerea speciilor rustice (capra Rove, cai Pottok, oile Solognots...).
Este probabil o cale de reflectie de utilizare a padurilor în viitor. Când populatia va depasi 7 miliarde de oameni, terenurile vor fi împartite între urbanizare, infrastructura, agricultura pentru alimentare, agricultura pentru biocarburanti etc.
În cele din urma, abordarea franceza din acest domeniu poate constitui un element de referinta important pentru tarile unde echilibrul silvopastoral are o importanta aparte (securitate alimentara si desertificare).
Fata de cele prezentate, avem putine comentarii de facut. Pe când si la noi acest mod constructiv de gândire pentru aplanarea conflictelor între cei care valorifica pajistile cu animale si cei care exploateaza padurile!?

Citeste si: