Profitul agricol nr. 43
15 noiembrie 2017
Practicarea agriculturii ecologice (I)

Teodor MARUSCA

Zona montana, spatiu predestinat agriculturii ecologice
Leaganul agriculturii ecologice franceze si elvetiene se poate spune ca sunt Muntii Jura, unde a trait si muncit parintele acestei discipline, filosoful si agronomul de origine austriaca Rudolf Steiner (1861-1925). Acesta a fondat la Dornach, in Elvetia, un Centru de studii antroposofice “Goetheanum”.

Aici s-au pus bazele primei scoli Waldorf (1919), terapeutica naturista si agricultura biodinamica, cu faimoasele preparate enzimatice 500-507, formate din balega de vaca si plante medicinale, utilizate si in prezent.
Am avut posibilitatea sa fac un alpaj intreg (4 luni in 1969) in Jura, sa lucrez printre fermierii “bio”, sa le cunosc in intimitate gandurile, planurile si actiunile. Intr-o scurta vizita pe aceste meleaguri, in urma cu 4 ani, am revazut si mi-am reamintit cele petrecute acum patru decenii. Din experienta mea de viata pot trage cateva concluzii privind practicarea agriculturii ecologice.
Agricultura ecologica trebuie sa fie aplicata cu prioritate in zonele montane, unde alt tip de agricultura nu se poate dezvolta datorita handicapurilor naturale insurmontabile (clima rece, soluri subtiri, accesibilitate redusa etc.).

In Elvetia, tara muntoasa prin excelenta, agricultura ecologica (biologica) se practica pe 10% din suprafata agricola, agricultura durabila pe 80% si cea intensiva (conventionala) pe doar 10% din terenul agricol.

La noi, pe viitor, o structura aproximativa ar fi: 10-15% agricultura ecologica, 20-35% agricultura durabila si 50-70% agricultura intensiva. Am in vedere faptul ca, dupa Franta, la noi s-ar putea gasi cele mai favorabile conditii naturale pentru culturile agricole din Europa.

Existenta substratului litologic bazic - calcaros
In Muntii Jura, cu strat litologic calcaros, cu soluri subtiri si pietroase, pajisti intinse cu o biodiversitate ridicata, principala activitate agricola este cresterea vacilor de lapte si prepararea branzeturilor de foarte buna calitate.
La fel, in Carpatii romanesti, pentru practicarea agriculturii ecologice va trebui sa alegem cu prioritate zonele montane cu substraturi ecologice calcaroase, cum sunt Muntii Apuseni, Muntii Banatului, Muntii Bucegi-Piatra Craiului, Muntii Rarau - Giumalau, Ceahlau si alti munti cu substrat bazic calcaros, urmat indeaproape de cei cu substraturi neutre, cum sunt rocile vulcanice (Oas, Gutai, Tibles, Calimani, Harghita, Persani). De altfel, si gospodariile permanente urca in Carpati la altitudinea de 1.300-1.500 m numai pe substraturi calcaroase (Apuseni, Bucegi) si aproape deloc peste 800 - 1.000 m pe substraturi litologice silicoase, acide.

In zona de dealuri si soluri subtiri, pietroase, cu relief accidentat, la fel se aleg cu prioritate terenurile situate pe substraturi bogate in calciu (marne, gresii, calcare, conglomerate), din Campia si Podisul Transilvaniei, Podisul Dobrogei, Podisul Mehedinti etc., urmat de Podisul Moldovenesc, unde alte tipuri de agricultura, mai intensive, sunt ineficiente economic.
Daca se doreste practicarea unei agriculturi ecologice pe soluri acide, este necesara amendarea calcica pentru corectarea aciditatii, cu cheltuieli mai mari.

Substratul calcaros nativ al solurilor de deal si munte este o garantie sigura a instalarii in pajisti si a reusitei cultivarii in arabil a leguminoaselor perene, (trifoi, lucerna, sparceta, ghizdei etc.), veritabile “uzine vii” de fixare a azotului atmosferic, fara de care nu ar fi posibila o agricultura ecologica eficienta.

Dezvoltarea cresterii bovinelor
Practicarea agriculturii ecologice reclama o fertilizare aproape exclusiva cu gunoi de grajd, tulbureala de grajd (purin, güle), compost, obtinute in principal de la specia bovina. Este utopic sa ne gandim ca se poate dezvolta o ferma ecologica fara cresterea bovinelor de la care, cu cheltuieli minime de transport si administrare, sa se obtina fertilizantii de origine organica pentru pajistile naturale si culturile agricole in arabil.
Conform reglementarilor europene, la care am subscris si noi, sunt admise maximum 2 UVM la 1 hectar de teren (echivalentul a 2 vaci de lapte), astfel ca sa nu se depaseasca 170 kg/ha/an azot provenit din dejectiile animalelor din ferma.

Cresterea bovinelor, in special al vacilor de lapte, se face in sistem mai extensiv pe pasune in perioada de vegetatie si in stabulatie libera, avand ca principal furaj, fanul obtinut pe pajisti naturale bogate in leguminoase perene sau din culturi de leguminoase si amestecuri de graminee, cu leguminoase perene in arabil. Furajele concentrate (graunte de cereale si boabe de leguminoase) sunt produse pe cat posibil in ferma proprie si in caz ca nu ajung sunt cumparate din alte ferme cerealiere care produc in sistem ecologic, fiind aproape singurele intrari din afara, pe langa sare. O mare atentie este acordata confortului bovinelor care pe pasune au apa permanenta si umbra, inclusiv conditii de scarpinat de tulpinile arborilor. La fel, in grajd, animalele au permanent la dispozitie un pat gros de paie, pentru a produce o cantitate cat mai mare de gunoi, necesar in continuare pentru fertilizarea culturilor. Furajarea exclusiva cu fan de cea mai buna calitate se face la discretie si cea cu concentrate dupa productia de lapte a fiecarei vaci in parte.

Pajistile naturale, cu diversitatea lor floristica, utilizate ca pasune si producerea fanului, fac in final diferenta de calitate si savoare a laptelui de vaca si branzeturilor care se obtin in diferite zone geografice si pedoclimatice.

Citeste si: