Dupa revolutie, lucrurile au baltit cam mult in ceea ce priveste atitudinea noii puteri fata de proprietatile confiscate de regimul comunist si-n special fata de proprietatile funciare. Decretul-lege nr. 42/29.01.1990, prin care se dubla terenul atribuit in folosinta, a relaxat temporar situatia. Desi au fost cateva idei interesante, cu viziune de perspectiva, s-a preferat lalairea lucrurilor pana cand presiunea sociala a depasit capacitatea de administratie si situatia a scapat de sub control.
Legea nr. 18/1991, a fondului funciar, amendata si rasamendata, a dus reforma funciara catre cele mai proaste finalitati. S-au faramitat pamanturile, s-au imprastiat utilajele, s-a distrus toata infrastructura si dupa 30 de ani a ramas taranul singur langa pamantul lui. Pentru ca pamantul sa produca erau necesare inca multe (unele distruse cu putin timp inainte): utilaje agricole, bani pentru seminte, ingrasaminte, pesticide etc, o posibilitate la indemana pentru valorificarea productiei si cunostinte tehnice de specialitate (care lipsesc si acum din zona micului producator agricol).
Unii, incotofeniti ai sortii, beneficiind de binefacerile clientelismului politic, au arendat mari suprafete de la stat, au beneficiat de subventii pentru investitii si productie (pe langa care fondurile europene sunt bani de... buzunar) si au reusit (macar acesta este un lucru bun!) sa detina exploatatii agricole moderne si eficiente, de nivel european.
O curiozitate este totusi de remarcat: in zonele marilor exploatatii agricole moderne se inregistreaza si gradul de saracie al populatiei cel mai ridicat! Acest lucru scoate in evidenta lipsa corelarii politicilor de stat complementare si de fapt hei-rupismul care, din pacate, a constituit caracteristica de baza a tuturor guvernelor.
Agricultorii cu ceva experienta au reusit sa constituie exploatatii de sute sau de 1-2 mii ha (proprietate si arenda), asigurandu-si in acelasi timp si o baza tehnica ce le putea satisface intr-o buna masura nevoile de productie. Desi activitatea agricola se desfasoara la nivele diferite (tehnica, productivitate etc), toti producatorii (in afara celor care detin exploatatii foarte mari) se lovesc la valorificare de stapanii pietei cerealelor. Orice analiza arata ca cele trei-patru firme care stapanesc piata cerealelor si care se "suporta" pentru a nu iesi din cadrul (numarul de operatori pe piata) impus de legile concurentei, au ofertele de preturi de achizitie prea... "egale" si fara elasticitate in negociere. Nivelul ofertelor este mult sub nivelul pietei europene, in conditiile in care costurile de productie sunt cel putin la nivelul acesteia. Fiind singurii care achizitioneaza cereale, au facut si fac jocurile pe piata sub privirile interesate ale politicului. Interesant este mecanismul pe care stapanii pietei cerealelor l-a implementat si care, in anul acesta, a determinat o explozie de nemultumire din partea agricultorilor.
Profitul din comertul cu cereale fiind imens, pentru a imobiliza producatorii in relatia cu ei, acestia asigura si inputurile pentru productie. Atunci cand nu plateste pe loc (si cand nici alte solutii nu are) agricultorul accepta preturi cu peste 60-70% mai mari. Plata se face in produse din recolta obtinuta. La pretul... pietei! Ei, si cum pretul pietei il stabilesc prin aranjamente tot ei, iata si boacana!
Anul acesta, preturile de achizitie impuse agricultorilor au coborat la jumatate fata de anul trecut.
Agricultorilor fie nu le-a mai ramas nimic din recolta dupa plata in natura a inputurilor, fie stau langa grau in asteptarea unor vremuri mai bune.
Fara un mediu de afaceri curat si neviciat pe piata agricola, fara proceduri si responsabilitati clare, situatia va duce inerent la inrobirea agricultorilor.
