Profitul agricol nr 34
13 septembrie 2017
Reflectii asupra economiei pastorale (I)

Teodor MARUSCA, director general al ICD Pajisti - Brasov

Pe parcursul a peste doi ani si jumatate, in rubrica deja consacrata ?Patrimoniul pastoral?, in 125 de aparitii saptamanale, au fost prezentate diferite aspecte privind cunoasterea, imbunatatirea, intretinerea, folosirea, dotarea, echiparea, mecanizarea, organizarea, cercetarea stiintifica si alte aspecte mai putin stiute din domeniul pajistilor.

In ultimele numere (17-29) din acest an, au fost redate intocmai capitole intregi din lucrarea "Cultura si exploatarea pajistilor montane", elaborata de doi ilustri specialisti si practicieni din acest domeniu, dr. ing. Eugen Cernelea (1921-2009), fost director la Intreprinderea de Imbunatatire si Exploatare a Pajistilor (IIEP) Hunedoara si ing. agr. Constantin Bistriceanu, fost director al Directiei de baza furajera din Ministerul Agriculturii, pe care i-am cunoscut personal si de la care am avut multe de invatat la inceputurile mele de pasunist.
Trecutul economiei pastorale romanesti se poate imparti in patru perioade mai importante:
- din vechime pana la Marea Unire din 1918;
- perioada interbelica si imediat postbelica (1918-1949);
- perioada socializarii agriculturii (1949-1989);
- perioada de tranzitie spre economia de piata (1989 - prezent).

Economia pastorala, din vechime pana in 1918
In spatiul locuit de romani, pe meleagurile stramosesti de-a lungul vremurilor, chestiunea pasunilor a fost tratata diferentiat de la o provincie istorica la alta, fiind determinata de regimurile autohtone sau straine care le-au administrat. Acestea din urma au mentinut vechile reguli seculare sau au elaborat doctrinele si legislatia in care s-a desfasurat sistemul de agricultura in general si al cresterii animalelor in special.
Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui de al XIX-lea, problema pasunilor nu era legiferata, fiind reglementata local de marii stapani de domenii in relatiile cu supusii lor taranii existand o singura exceptie si anume decretele imparatesei Maria Tereza, din anii 1767 si 1770, pentru Banat, provincie care era in plin proces de colonizare.

In Principatele Romane pana la dezvoltarea comertului cu grane dupa Pacea de la Adrianopol din 1829, dreptul taranilor la pasunat si cositura in faneata boiereasca nu era limitat decat de propriile lor nevoi.

In 1832, Regulamentul Organic pentru Moldova, in urma extinderii terenurilor arabile, se fixeaza dreptul de baza al unei familii de tarani la 40 prajini faneata si 20 prajini pasune pentru fiecare, indiferent de numarul vitelor care le are in plus, pentru fiecare pereche de boi cate 60 prajini faneata si 60 prajini pasune, fara a trece peste intinderea corespunzatoare pentru 4 boi si o vaca (art.18), drept redus daca mosia nu era indestulatoare (art.123).
Reformele agrare din Ardeal, Banat si Bucovina, dupa revolutia din1848, cand a fost desfiintata iobagia, urmata de emanciparea taranilor si desfiintarea serbiei in Basarabia in anul 1861, cat si reforma agrara din Principatele Romane unite din 1864, au pus pentru prima oara problema unei legislatii specifice pentru fondul pastoral, in scopul sprijinirii cresterii animalelor de catre noii si indreptatitii proprietari de teren.

In toate aceste legi de reforme agrare se recunoaste continuitatea dreptului avut de tarani asupra pasunilor si a fanetelor, la care se adauga, in functie de zona si drepturi de folosinta obsteasca: pasunile urbariale, composesorale si graniceresti in Ardeal si Banat, toloacele in Bucovina, imasurile in proprietate colectiva, "mir" in Basarabia si pasunea comuna sau izlazul comunal, in Vechiul Regat.

Evolutia in timp a constituirii prin legi a pasunilor in folosinta comuna a fost diferita pana la Marea Unire din 1918.
In Ardeal si Banat, prin legile din 1853, 1871 si mai ales cea din 1894 referitoare la agricultura si politia de camp, declara ca pasunile publice care sunt in posesiune comuna, nu se pot imparti decat cu aprobarea Ministerului Agriculturii. Astfel, s-au mentinut intinse teritorii de pasunat compacte, care dupa datele statistice din 1895 reprezentau in Ardeal 47% si totalul pasunilor existente pe care se intretineau 47% din totalul vitelor cornute, 32% din cai, 28% din porci si 33% din oi.

Acest curs ascendent in favoarea extinderii pana la satisfacerea nevoilor crescatorilor de animale au fost intarite prin legea VII din 1908 si legea X din 1913, care s-a aplicat efectiv dupa 1926, cand, in Ardeal, cu aprobarea Ministerului Agriculturii, au luat fiinta peste 1.000 de asociatii de pasunat.
Pentru Vechiul Regat, in Legea din 1864 nu au fost prevazute obligatiuni exprese de interdictie a divizarii suprafetelor de pasuni abia constituite, astfel coproprietarii au transformat izlazurile comunale in terenuri arabile, locuri de casa etc., in multe cazuri pana la completa lor desfiintare. Apare si se accentueaza, astfel o "criza de pasunat" care printre alte multe cauze a contribuit la izbucnirea revoltelor taranesti de la 1907.

Rezultatele acestei evolutii negative sunt sugestiv redate in lucrarea "Politica noastra zootehnica", aparuta in 1905, unde C.I. Baicoianu prezinta urmatoarele date: "de unde in 1862 pentru 100 hectare de aratura aveam in tara 20 de cai si 61 de boi, adica 81 de vite de munca de o calitate uimitoare, dupa cum spun contemporanii. Astazi, pentru aceeasi intindere, avem 14 cai si 23 de boi, adica 37 de animale de o forta deplorabila".

Ca urmare a acestei situatii ingrijoratoare si a evenimentelor tragice ce le-au urmat prin Legea invoielilor agricole din 1907, s-au dat dispozitii ferme pentru infiintarea pasunilor comunale si reglementarea pasunatului.
Astfel se prevede infiintarea de izlazuri proprii chiar si pentru catune de peste 25 de familii, calculandu-se o incarcatura unitara la hectar de 4 vite mari (tragatoare sau de lapte).
Au luat fiinta in Vechiul Regat izlazuri pentru 1.333 comune, cu o intindere de aproape 183 mii hectare. In regulamentul din 1910 al Legii din 1907 se prevede ca pe pasunile comunale sa se introduca numai vite cornute mari si cai (cu tineretul lor) fiind interzis pasunatul cu oile.

Durata de pasunat pe izlazurile comunale sau termenul de invoiala la pasunat al vitelor mari este intre 23 aprilie (Sf. Gheorghe) pana la 26 octombrie (Sf. Dumitru), cu mentiunea ca pasunea sa fie impartita pe feluri (categorii) de animale si sa se pasuneze alternativ (rational) pe limite naturale.

Vitele mari nu pot fi introduse pe izlaz inainte de 23 aprilie, decat in anii secetosi si in mod exceptional oile pot fi admise la pasunat dupa 26 octombrie, cu aprobarea scrisa a unei Comisii agricole regionale.


Citeste si: